Când Harrah's Entertainment a achiziţionat World Series of Poker de la Binion's Horseshoe în 2004, a preluat şi afacerea Poker Hall of Fame, creată de Benny Binion în 1979. The Poker Hall of Fame rămâne un club exclusivist, cu doar 37 de membri înregistraţi oficial până la această dată.
Dacă urmărim lista celor aleşi, vedem că aproape toţi îndeplinesc cele patru criterii stabilite pentru a deveni un Hall of Famer: (1) "jucătorul trebuie să fi jucat pe mize mari"; (2) "jucătorul trebuie să fi jucat la o competiţie de top recunoscută"; (3) "jucătorul trebuie să fi jucat bine şi trebuie să fi câştigat respectul celorlalţi jucători de acelaşi rang"; şi (4) "jucătorul trebuie să fi trecut testul timpului."
Unii membri sunt probabil renumiţi mai mult ca jucători decât pentru alte contribuţii în poker, deşi chiar şi aceştia au avut tendinţa de a fi jucători de succes. Sid Wyman (membru privilegiat în 1979) a fost cunoscut pentru deţinerea mai multor cazinouri, dar era şi un jucător pe mize mari bine cotat .
Henry Orenstein (ales în 2008) deţine patentul pentru camera care filmează cărţile proprii ale unui jucător, acel dispozitiv care s-a dovedit atât de important pentru popularitatea explozivă a poker-ului în ultimii ani, şi chiar dacă acest el este cunoscut pentru acest lucru, este de asemenea un jucător de poker foarte respectat, cu mult succes la mese, având inclusiv o brăţară WSOP câştigată la seven card stud în 1996.
Doar câteva nume dintre cele 37 de pe listă nu respectă criteriul conform căruia că cel onorat trebuie să fi câştigat consistent la poker-ul cu mize mari. Edmund Hoyle, ales de asemenea în promoţia '79, a murit în 1769 şi nu a jucat poker, deoarece acest joc (aşa cum este cunoscut acum) a fost inventat după moartea sa.
Cu toate acestea, Hoyle este recunoscut de către Poker Hall of Fame ca autor al câtorva cărţi de reguli pentru jocurile de cărţi.
Există un Hall of Famer, totuşi, a cărui abilitate de a juca poker nu numai că era suspectă, dar a ridicat multe semne de întrebare contemporanilor săi şi istoricilor de mai târziu.
Totuşi el este cel mai renumit dintre cei 37, recunoscut în special de publicul care nu joacă poker. Şi este mai bine să spunem că a fost implicat în ceea ce a fost probabil, cea mai faimoasă mână de poker despre care s-a scris foarte mult – cel puţin când a fost admis, în 1979.
Wild Bill Hickok, Om al legii
James Butler Hickok s-a născut în 1837 în Illinois. La vârsta de 19 ani, Hickok a plecat de acasă şi a petrecut ceva timp conducând o trăsură pe drumul spre Sante Fe, devenind apoi un cercetaş al Uniunii în timpul Războiului Civil. După aceea, a luptat alături de regretatul General George Custer în Războaiele indiene înainte de a deveni şerif (în Hays, Kansas) şi mai târziu mareşal (în Abilene, Kansas).
Ca şi om al legii, Hickok şi-a creat o reputaţie de persoană violentă şi irascibilă, mai ales datorită implicării sale în câteva dueluri foarte intens discutate, tipice pentru Vestul Sălbatic.
Într-un articol, George Ward Nichols i-a luat un interviu lui Hickok, relatând câteva dintre victoriile sale în de la dueluri armate, probabil înflorind considerabil calităţile acestuia, în efortul de a crea o figură "mitică" mai interesantă cu care să suscite imaginaţia cititorilor.
Un astfel de duel, în care Hickok l-a ucis pe un fost soldat al Confederaţiei, numit Davis Tutt, se pare că a fost generat de o datorie la jocuri de noroc. Se întâmpla în Missouri în 1865, cu ceva timp înainte ca Hickok să-şi înceapă cariera de om al legii în Kansas.
Deşi multe detalii ale acestui eveniment nu sunt clare, datoria a rezultat fără îndoială de la o partidă de poker. Deşi povestea cum că Hickok l-ar fi ucis pe Tutt, fiind mai târziu achitat pe motiv că ar fi acţionat în legitimă apărare, a fost relatată de Harper's, predilecţia lui Hickok pentru poker a fost inclusă în articolul care îl portretizează ca un om al legii foarte temut, cu un trăgaci foarte rapid.
Wild Bill Hickok, jucător de poker
În urma unei alte confruntări armate din 1871 în care Hickok din greşeală a ucis un ajutor de şerif, şi-a pierdut funcţia de mareşal. În acea perioadă Hickok a întâlnit-o pe Agnes Thatcher Lake, femeia de care în final s-a îndrăgostit şi s-au căsătorit în martie 1876.
Având nevoie de bani – situaţie exacerbată probabil de partidele de cărţi ale lui Hickok – sfătuit de un prieten, Hickok a ajuns să îşi lase soţia în Missouri pentru a călători spre Black Hills din Dakota de Sud fie în căutare de aur, fie ca om al legii , urmând apoi s-o aducă şi pe Agnes.
În paranteză fie spus, la un moment dat, o femeie pe nume Martha Jane Cannary, a.k.a. "Calamity Jane," l-a întâlnit pe Hickok şi mai târziu a susţinut că ar fi avut o relaţie cu el, mulţi istorici dovedind că aceasta era în mare parte o invenţie.
Astfel de poveşti despre o posibilă aventură între Hickok şi Calamity Jane, au devenit totuşi parte a folclorului american, datorită multor adaptări cinematografice ale vieţii lui of Hickok, alimentate şi de faptul că această Cannary este îngropată lângă Hickok la Mount Moriah Cemetery din Deadwood.
Hickok a ajuns în Deadwood, Dakota de Sud în vara lui 1876 şi nu a găsit niciodată aur sau vreo slujbă dar a găsit partidele de poker din Deadwood's Saloon No. 10. În Ghosts at the Table, Des Wilson încearcă să scoată la iveală mai multe detalii ale poveştii lui Hickok, inclusiv încercând să scoată în evidenţă abilităţile sale ca jucător de poker. "Părerile susţin că, nu era chiar un 'fish,' dar nici un jucător grozav," scrie Wilson, adăugând că, de fapt, câţiva istorici au bănuit că Hickok mai şi trişa la cărţi din când în când.
Cu privire la ultima învinuire, Wilson relatează faimoasa poveste, probabil apocrifă, despre un Hickok plin de energie. S-a creat un pot mare, iar la showdown adversarul său, pe nume McDonald, a susţinut că are "ful de valeţi." "Eu am ful de aşi cu şesari," a răspuns Hickok. Totuşi, atunci când şi-a etalat cărţile, avea doar un şase şi trei aşi. Când McDonald a văzut discrepanţa, Hickok a scos pistolul.
"Iată şi celălalt şase," a explicat Hickok. McDonald a renunţat la pot.
Hickok avea 39 de ani când a ajuns în Dakota de Sud, suferind de glaucom, privirea fiindu-i astfel afectată. Unii au susţinut că, din această cauză, şansele de a găsi o nouă slujbă ca om al legii au scăzut, şi că probabil se baza pe jocul de poker pentru a se întreţine – prin abilităţile sale de jucător, sau, după cum s-a speculat, prin abilitatea sa de a intimida adversarii ameninţându-i cu violenţă.
În orice caz, la Deadwood's Saloon No. 10 Hickok a jucat ultima sa mână la poker, probabil cea mai faimoasă din cultura populară americană.
Dead Man's Hand: Aşi cu optari
Biograful lui Hickok,Thadd Turner povesteşte cum, pe 1 august 1876, Hickok s-a implicat într-o partidă de draw poker cu un jucător pe nume Bill Sutherland. Atunci când, la o mână, Hickok a pariat substanţial la sfârşit, iar Sutherland a plătit cu tot ce mai avea – o pungă de praf de aur.
Hickok a câştigat mâna, dar când aurul a fost cântărit, s-a dovedit că valora mai puţin cu $16-$18. Sutherland a plecat din local şi s-a întors cu aur destul pentru a acoperi diferenţa. Hickok l-a întrebat pe tânăr dacă era falit, iar când acesta a spus că da, Hickok s-a oferit să-i dea un dolar, pe care Sutherland l-a refuzat cu mândrie.
A doua zi, pe 2 august, Hickok s-a întors la Saloon No. 10 pentru a juca draw poker împreună cu alţi trei. În mod normal, Hickok avea obiceiul de a-şi alege un loc în care să stea cu spatele la perete, dar de această dată, un alt jucător, Charlie Rich, nu a vrut să se mute atunci când Hickok a venit. Astfel că Hickok nu era cu faţa spre intrarea localului atunci când Sutherland, al cărui nume era de fapt (cum s-a descoperit mai târziu) Jack McCall, a intrat.
Era cam trei după amiaza, iar Rich tocmai împărţise o mână nouă. Un alt jucător, Captain William Massey şi Hickok au pariat şi erau gata de a-şi etala cărţile. Nu se ştia ce mână avea Massey, dar când Hickok a văzut-o şi-a aruncat cărţile cu dezgust, mormăind "Şarlatanul, m-a lăsat falit cu mâna asta!" . În acel moment, McCall s-a dus în spatele lui Hickok, a scos un pistol de sub haină şi l-a împuşcat pe Hickok în ceafă, omorându-l pe loc.
În încăierarea care a urmat, McCall a scăpat dar a fost prins în curând şi a fost închis imediat pentru crimă, deşi a fost declarat nevinovat în mare parte datorită faptului că Hickok îl omorâse mai demult pe fratele său . (Mai târziu s-a dovedit că McCall nu a avut niciun frate.)
Nu era clar ce motiv a avut de fapt McCall, altul decât că fusese pus într-o situaţie jenantă de gestul generos al lui Hickok din ziua precedentă. McCall a fost în final închis din nou şi executat prin spânzurare în martie 1877.
În Ghosts at the Table, Wilson investighează foarte mult pentru a determina ce cărţi a avut Hickok la ultima sa mână de poker. Cele mai multe relatări sugerează că Hickok ar fi avut 
, iar a cincea carte nu se cunoaşte.
O relatare este aceea că un curier pe nume Richard Stephens, era întâmplător la Saloon No. 10 în acel moment şi a luat cărţile faimosului pistolar, iar descendenţii săi le-au donat mai târziu unui muzeu. Acea mână conţinea 
, deşi se pare că nu s-a demonstrat că acele cărţi ar fi fost ale lui Hickok. Wilson concluzionează că, deşi "a cincea carte" a rămas incertă, toate relatările sunt în general de acord că Hickok avea două perechi, aşi şi optari, o mână care, de atunci, poartă denumirea de "Dead Man's Hand."
Hickok nu a jucat pe miză mare, împotriva celor mai buni şi nici atât de bine încât să fie recunoscut de contemporanii săi.
Dar povestea ultimei sale mâini cu siguranţă "a trecut testul timpului," oferindu-i astfel un loc permanent în istoria pokerului, precum şi în Poker Hall of Fame.
| Data | Turneu | Buy-in |
